Stimați cetățeni, dragi alegători, Cu spiritul civic care mă caracterizează de secole, vreau să vă semnalez azi o imensă fraudă electorală care ni se pregătește la alegerile și referendumul din 26 mai. Dacă pentru demiterea lui Băsescu au votat și morții, se pare că de data asta s-a mers mult mai departe. Iată despre ce este vorba:
Nea Costică este de profesie drojdier, dar de fapt nu este decât un personaj fictiv al site-ului de satiră Timesnewroman. Ocazional, redactorii site-ului îl „consultă” în privința chestiunilor de actualitate, iar Nea Costică răspunde invariabil: „Dă-i în p… mea”. Și ce vedem noi de câteva zile, de fiecare dată când citim câte un articol de pe TNR? Că nea Costică va merge la vot pe 26 mai. Uite dovada:
Cu alte cuvinte, nu mai sunt destui morți care să fie duși la vot cu dricul, acum vor merge să pună ștampila și personajele fictive. La ce să ne mai așteptăm? Oare și personajele din Game of Thrones (rămase în șomaj după terminarea serialului) vor veni în România ca să-și exercite dreptul la vot? Nu m-ar mira!
Românii nu sunt credincioși creștini de ieri sau de alaltăieri, ci din vremuri imemorabile. Astfel, donații către bisericile din Țara sfântă au fost făcute de către domnitori și boieri români încă de prin secolul 16. Dar până să vorbesc despre ce am văzut românește în Israel trebuie să menționez 2 lucruri:
În Israel, la orice magazin dar și la comercianții ambulanți pe care-i întâlnești pe stradă sau care apar din senin când parchează câte un autocar în locurile destinate parcării, se poate plăti în LEI. Iar cursul de schimb nu e chiar așa de prost.
Încă de când ne-a luat de la aeroport, preotul ghid ne-a spus că în perioada respectivă sunt o puzderie de români în Țara Sfântă. „E un fel de România fără steag”, s-a exprimat el. Bineînțeles, în cele 6 zile petrecute acolo ne-am convins că avea perfectă dreptate. La tot pasul te intersectai cu alte și alte grupuri de români.
Donațiile românești către Bisericile din Israel au fost numeroase, iar pe câteva dintre ele le putem vedea în timpul vizitelor la diverse biserici sau mănăstiri. Astfel în Biserica Bunei Vestiri din Nazaret, la loc de cinste se află icoana românească ce-o înfățișează pe Maica Domnului cu pruncul încă nenăscut, văzut ca la radiografie. Iată poza.
Icoana romaneasca in Biserica Buna-Vestire
În vremea când la Mănăstirea Carmelitelor din Ierusalim au început să se zidească „Tatal Nostru” în diverse limbi ale lumii (în prezent sunt 99 de plăci cu această rugăciune tradusă în tot atâtea limbi, printre care și cea țigănească), Regina Maria era prietenă bună cu stareța acestei mănăstiri. Deci „Tatăl Nostru” în limba română a fost amplasat în imediata apropiere a altarului bisericii.
Tatal nostru in romana
Dar și la Biserica din Ein-Kerem unde s-a născut Ioan Botezătorul avem o placă pe care binecuvântarea Benedictus est se regăsește în limba română.
Benedictus est in romana
Există Așezământul Românesc din Ierusalim și a existat Așezământul Românesc de la râul Iordan. Acesta din urmă a fost distrus în timpul conflictului israeliano-arab (Războiul de 6 zile din 1967), iar terenul din jurul său încă nu a fost complet deminat. Se lucrează (se vede lucrul acesta când se merge la Botezul în Râul Iordan) și probabil că în curând se va putea reconstitui acest Așezământ construit în anii ’30 ai secolului trecut.
În mod sigur mai sunt și alte prezențe românești la locurile sfinte, le-am trecut în revistă doar pe cele pe care le-am văzut eu în timpul acestui pelerinaj. Ca o concluzie, aș zice că așa cum musulmanii au drept unul dintre stâlpii credinței lor că măcar odată în viață trebuie să meargă la Mecca, cred că și noi creștinii ar trebui să gândim în același fel: măcar odată în viață să mergem în Țara Sfântă.
Nu călare pe măgar am intrat eu în Vechea Cetate a Ierusalimului, ci pe propriile picioare. Trecând prin Poarta Sf. Ștefan care ne amintește de cel ce a fost ucis cu pietre datorită credinței sale (a se vedea cartea „Faptele Apostolilor” de la 7.51 la 7.60).
Era chiar în seara de sâmbătă, înaintea nopții de Înviere. Dincolo de Poarta Sf. Ștefan începe Drumul Crucii (Via Dolorosa) care ne amintește de capturarea, punerea în lanțuri, judecarea și condamnarea lui Isus, apoi de urcarea Muntelui Golgota de răstignire, de ungerea cu mir, de punerea în Mormânt și de Înviere. Sigur, nimic nu mai este cum era acum 2000 de ani. Muntele Golgota și Mormântul Sfânt sunt acoperite și înconjurate de biserici, de locuri de închinăciune. Aș adăuga chiar și faptul că la fiecare loc în care Isus s-a oprit din cauza greutății crucii, găsești în mod inevitabil câte un bazar mai mare sau mai mic ce-ți oferă spre cumpărare diverse suveniruri. Dar decât să povestesc despre modul comercial în care a fost transformat Drumul Crucii, mai bine pun niște poze.
A treia oprire de pe Drumul CruciiA 5-a oprireLocul unde a fost crucificat IsusLocul unde Isus a patimit si a murit pe cruce
În articolul următor voi scrie despre prezențe romanești în Tara Sfânta și voi încheia acest serial despre pelerinajul pe care l-am făcut în preajma Paștelui.
Se spune că în Țara Sfântă se întâmplă anual 3 minuni:
În ziua Schimbării la Față, deasupra Muntelui Tabor apare un nor alb de forma unei pălării (ne-a arătat preotul ghid o poză) .
De Bobotează, Răul Iordan își schimba cursul și curge invers.
În Ajunul Paștelui Ortodox, Patriarhul Ierusalimului intră în Sfântul Mormânt cu un mănunchi de lumânări, iar Lumina Sfântă coboară din cer și aprinde lumânările instantaneu.
Când am trecut eu pe-acolo, apele Iordanului erau tulburi, iar deasupra muntelui Tabor erau niște nori albi, dar nu sub formă de pălărie. Dar sâmbăta trecută, în Ajunul Paștelui mă aflam și eu printre miile de credincioși care au așteptat ore în șir, la vreo 300m de Mormântul Sfânt, sosirea Luminii Sfinte care a venit în jurul orei 14.30. În viața fiecăruia dintre noi există momente pe care nu le vom uita niciodată. Acesta va fi unul dintre momentele de neuitat din viața mea.
Dar pentru că veni vorba de minuni, vreau să spun că minunile nu se întâmplă așa cum citim în Biblie. De fapt, Dumnezeu face aproape zilnic minuni cu fiecare dintre noi. Dar de cele mai multe ori, noi nu știm să le vedem. De fapt, Dumnezeu ne arată calea spre ceea ce ne dorim, spre ceea ce l-am rugat să făptuiască pentru noi. Urmăm noi calea pe care El ne-o arată? Nu întotdeauna. Și atunci, de ce să ne plângem că Dumnezeu nu a răspuns rugăciunii noastre? Să dau un exemplu? Să zicem că la locurile sfinte, m-am rugat la Dumnezeu să-mi vindece un anumit beteșug trupesc. În același timp mi-am zis: „Nu cred că va face o minune cu mine. Probabil că nu sunt demn de o minune”. Iar Dumnezeu, chiar a două zi mi-a arătat că sunt demn și în același timp mi-a arătat calea pe care trebuie să o urmez ca să mă vindec. Prin ceea ce a povestit un om din grupul nostru. Nu a fost o minune că exact la o zi după ce m-am rugat pentru rezolvarea problemei mele, să se întâmple să aștept venirea Sfintei Lumini chiar lângă acel om care a povestit cum și-a rezolvat fiul său o problemă asemănătoare cu a mea?
Azi pun doar o poză cu Poarta de Aur a vechii Cetăți a Ierusalimului.
Locurile sfinte pentru creștini au fost stabilite în jurul anului 330 de către Împărăteasa Elena (mama lui Constantin cel Mare) care a mers în Palestina împreună cu „un sobor de preoți” (ca să folosesc o expresie la modă), exact în acest scop. Nu știu cu câtă precizie au putut localiza chiar toate locurile despre care se vorbește în Evanghelii, la cca. 300 de ani de la evenimente. Dar poate că are mai puțină importanță dacă ceva s-a petrecut la vreo 200-300 de metri mai încolo decât ni se spune. Oricum, peste tot unde s-a considerat că s-au întâmplat evenimente povestite în Evanghelii s-au ridicat biserici care au acoperit locurile respective. Mai vezi câte o piatră sau câte o stâncă, dar în rest sunt numai biserici. Și de obicei sunt câte 2 sau chiar câte 3: una catolică, una ortodoxă, iar a treia armenească.
Pe muntele Tabor, acolo unde s-a întâmplat schimbarea la față, sunt doar 2: una catolică și una ortodoxă. Iar noi am vizitat-o pe cea catolică, cea ortodoxă fiind închisă. De acolo sunt pozele următoare.
În aceeași zi am vizitat Biserica Bunei Vestiri, cea din Cana Galileii, Muntele Fericirii cu biserica aferentă, plus altele. Pe Muntele Fericirii, Isus a ținut predica despre fericiri. Sunt 9 enunțuri despre fericire, dintre care cel mai cunoscut este „Fericiți acei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăția cerurilor”.
Finalul zilei a fost marcat de traversarea Mării Galileii cu o corabie asemănătoare cu cea cu care a traversat-o și Isus. Iar cel mai emoționant moment a fost acela când echipajul corabiei a arborat și tricolorul românesc, lângă steagul Israelului. De fapt, Marea Galileii este un lac ceva mai mare, căci nu are nimic dintr-o mare: nici apa sărată și nici suprafața necesară. Dar asta contează mai puțin. Acum, poza cu cele 2 steaguri arborate pe corabie. Iar despre alte vizite, în episodul următor.
Israelul are mulți dușmani, așa încât își ia măsuri de siguranță sporite pentru a se proteja de eventualele atacuri teroriste. La Otopeni, check-in-ul pentru Tel-Aviv se face într-un loc mai ferit și este păzit de trupele anti-tero ale SRI. Sunt o prezența discretă, dar sunt acolo. De asemenea, înainte de a-ți face check-in-ul ești luat la întrebări de către persoane special instruite în acest sens. Te întreabă de toate: de ce vrei să mergi în Israel, de ce pleci în vacanță în Israel și nu în Italia, unde ai fost ultima dată în concediu, unde intenționezi să pleci la vară, dacă ai fost și prin vreo țara musulmană, te întreabă de familie și așa mai departe. În funcție de răspunsurile pe care le dai, ți se lipește pe pașaport un tichet care poate fi verde, galben, portocaliu sau roșu. Celor cu portocaliu și roșu li se scotocesc bagajele, ceilalți scapă de chestia asta. Eu am obținut verde, așa că am scăpat necontrolat. Același gen de verificări se fac și la plecarea din Tel-Aviv spre casă.
Dar să scriu și despre pelerinajul propriu-zis. Am avut 6 zile, dar toate au fost extrem de pline. Pe scurt, excursia a fost frumoasă, dar foarte obositoare. Chiar din prima zi se pleacă de la aeroport spre Haifa unde am vizitat Biserica Stella Marris și Grădinile Bahai (mă rog, astea nu se vizitează, doar se privesc de la înălțime și se fotografiază). Iată ce am pozat eu.
Gradinile Bahai’s
După cum se observă, panorama este foarte frumoasă, iar în depărtare se vede Marea Mediterană.
În continuare, pelerinajul s-a desfășurat în fiecare zi într-un ritm foarte alert, cu deșteptarea la ora 6.00, cu circa 10 obiective de vizitat, deci întoarcere la hotel în jurul orei 19.00 (uneori și mai târziu).
Nu numai că excursia devine extrem de obositoare, dar nici nu poți ține minte tot ce ai vizitat. Acum când am început să caut prin memorie ce am văzut, ce am vizitat, îmi dau seama că sunt atât de multe încât nu mai știu ce semnificație are fiecare în parte. După părerea mea, turoperatorul face o mare greșeală că încearcă să îți arate cât mai multe obiective, luate de-a valma. Adică, vezi mai întâi Muntele Tabor unde s-a întâmplat Schimbarea la Față, apoi Cana Galileii unde a înfăptuit Isus prima minune, peste vreo 2 zile vezi Biserica Nativității și așa mai departe. Ce vreau să zic? Poate că ar fi bine să se organizeze niște excursii tematice. Să zicem: „Pe urmele lui Isus, de la naștere și până la 30 de ani”, apoi „Isus de la 30 la 33 de ani”, iar la final „Intrarea în Ierusalim, capturarea, răstignirea, Învierea și Înălțarea”. Iar obiectivele să se viziteze în ordinea cronologică din Evanghelii, nu alandala cum se face acum.
Dar se pare că există un impediment în abordarea aceasta cronologică: din câte ne-a spus ghidul preot, li se cere să ne țină cât mai ocupați, să nu ne lase timp liber ca să nu avem când să fim abordați de către localnici (de multe ori arabi). Autorităților israeliene nu le prea place ca turiștii să discute cu localnicii ca să nu afle anumite lucruri. Ca de exemplu ceea ce am pozat eu într-un oraș palestinian:
Tocmai de aceea palestinienii nu-I iubesc pe israelieni și întâlnești astfel de lozinci prin Palestina.
Mă rog, astea sunt problemele lor, nu ne privesc pe noi turiștii. Așa că voi reveni la excursie și la obiectivele vizitate. Dar asta în articolul următor.
M-am întors de puțină vreme, impresiile și amintirile sunt încă proaspete, deci mă apuc să le aștern aici până nu încep să le uit. Așa cum am spus încă din titlu, anul acesta mi-am petrecut Sărbătorile de Paște în Israel. Era o țara ce se afla de multă vreme pe lista mea de vizite, iată că acum i-a venit rândul.
Voi începe cu câteva informații despre Israel, căci nu se cuvine să te duci într-o țară fără să te informezi puțin despre aceasta. Statul Israel a fost re-înființat în 1947-1948. Era imediat după cel de-al doilea Război Mondial, iar comunitatea internațională fusese puternic sensibilizata de suferințele evreilor, căci nebunul de Hitler pe ei avea cea mai mare pică. De fapt, s-a înființat în același timp și Palestina, dar Israelul a inclus-o în teritoriul său în 1967, în războiul de 6 zile când au cucerit și Peninsula Sinai de la egipteni, dar și Înălțimile Golan de la Siria.
Doar acestea din urmă au rămas până azi sub stăpânirea Israelului. Peninsula Sinai a fost retrocedata Egiptului, iar în 1995 teritoriile palestiniene au ieșit de sub jurisdicția Israelului. În Cisiordania și Gaza (căci acestea sunt teritoriile palestiniene) aveau loc tot timpul ciocniri între militanții pentru independență și forțele de ordine israeliene. Palestinienii erau susținuți cu arme și bani de către Organizația pentru Eliberarea Palestinei care își avea Cartierul General în Libia și era condusă de Yasser Arafat. Pentru Israel a fost simplu să convingă comunitatea internațională că OEP este o organizație teroristă, astfel încât nu prea era luată în seamă de către marile puteri, atunci când încerca să ridice problema palestiniană pe la vreun forum internațional. Abia la începutul anilor ’90, când liderii OEP au declarat (și au pus și în practică acest lucru) că nu mai vor război cu Israelul, cancelariile occidentale i-au chemat la negocieri și pe ei și pe israelieni, iar finalitatea a fost trecerea Cisiordaniei și fâșiei Gaza sub autoritate palestiniană.
În prezent, ca să vizitezi locurile sfinte trebuie să treci de mai multe ori granița israeliano-palestiniană, dar comunitatea internațională a impus celor două părți ca pentru turiști să nu existe granițe. Astfel încât, nu te întreabă nimeni de pașaport când intri sau când ieși din Palestina, Nu același lucru se întâmplă cu evreii. De altfel, în apropierea frontiereleor dintre cele 2 teritorii (israelian și palestinian), pe partea israeliană există un panou imens pe care scrie în 3 limbi (ebraică, arabă și engleză) un mesaj de genul: „Este interzis cetățenilor israelieni accesul în teritoriile palestiniene. Este periculos pentru viața lor, dar și împotriva legilor statului Israel.”
Vizita în Israel nu este o simplă excursie, este un pelerinaj. Adică, pe lângă ghidul român există și un preot (tot român) care spune câte o rugăciune în fiecare dimineață, citește din Evanghelii la locurile sfinte ca să știi ce anume s-a întâmplat acolo, cântă câte un psalm sau alte cântece bisericești și așa mai departe.
Grupul meu a avut parte de doi într-unul, ca șamponul. Adică, preotul nostru era și ghid autorizat de statul Israel, așa că ne și explica ce vedem și ce vizităm, dar făcea și ritualurile religioase.
Cam atât, deocamdată, despre Israel. Voi reveni în curând cu impresii și poze. Până una-alta, iată-mă pregătit și echipat pentru Botezul în Răul Iordan.
Nu e cazul să vă povestesc ce sărbatorim azi. Unirea Principatelor de la 1859 a marcat sfârșitul evului mediu în țara noastră. Reformele lui Cuza urmate de cele ale lui Carol I au pus bazele modernizării României.
Scopul acestui articol este să facă o comparație între starea de spirit a românilor, sau mai bine zis a locuitorilor României, în aceste 2 momente istorice. Iar dacă e să mă întrebați pe mine, aș zice că sunt mari diferențe, iar mica unire iese în mod clar câștigatoare.
Mica Unire s-a realizat pe timp de pace. A fost vorba de o emulație, de o dorimță a celor 2 principate de a fi împreună, din momentul în care a apărut și s-a consolidat sentimentul național. Intelectualii celor două principate au conștientizat originea, limba, cultura, tradițiile comune și au reușit să se pună de acord cu politicienii că trebuie să facă acest mare pas.
Sigur, este normal să comemorăm ca zi naționala Marea Unire, pentru că ea a însemnat aproape dublarea teritoriului României. Și totuși… Aceasta s-a realizat în niște circumstanțe istorice total diferite. A fost un război de cucerire a Transilvaniei pe care noi îl numim de “reîntregire”, a fost o mare adunare la Alba Iulia la care s-a votat conform contextului existent (Imperiul Austro-Ungar pierduse războiul și se destrăma, iar transilvănenii au preferat să se afle în tabăra câștigătoare), mai era și armata română staționată la vreo 50 Km, deci putea exista și teama unei intervenții a acesteia…
Pe scurt, încă n-am auzit că vreun moldovean ar regreta Mica Unire. În ceea ce-i privește pe Ardeleni (și las deoparte minoritatea maghiară), am auzit mai multe voci care încã ar perefera să aibă capitala la Cluj. Și știți ce le-am răspuns? Totuși e bine. Ar fi mai rău dacă ar spune ca vor să aibă capitala la Budapesta sau la Viena.
Știați că atunci când spuneți „Ce e val ca valul trece” îl citați pe Eminescu? Dar tot pe Eminescu îl citați și atunci când spuneți „Câtă frunză, câtă iarbă”.
Par a fi niște vorbe din popor, dar de fapt sunt citate din opera eminesciană. Nu știu dacă se foloseau înainte de Eminescu.
Toate poveștile încep cu „A fost odată că niciodată…”. Eminescu a mai „înflorit” puțin fraza și a zis:
„A fot odată ca-n povești,
A fost ca niciodată”.
Dar nu sunt singurele exemple de citate din Eminescu care au intrat în vorbirea curentă drept vorbe din popor. Iată alte câteva:
„Toți o apă și-un pământ” spunem atunci când dorim să sugerăm că toți sunt la fel. De fapt, Eminescu a folosit expresia pentru a ilustra ce s-a întâmplat cu cei ce-au venit în țara noastră ca să ne ceară pământ și apă.
„Ce nu vii tu, Țepeș Doamne” spunem și în ziua de azi când vedem nedreptățile care se întâmplă în țară.
Iată cum a arătat în noaptea de Revelion ecranul TVR online. Pe niciunul dintre canalele televiziunii publice (și are vreo 10), nu puteai vedea nimic.
Sigur, dacă erai acasă, branșat la cablu sau la satelit, nici nu-ți păsa de ceea ce se petrece pe net. Dar mă gândesc că mulți dintre românii plecați peste graniță (fie la muncă, fie la distracție) ar fi vrut poate să se uite pe TVR. N-au avut cum!
Până să văd chestia asta, în naivitatea mea eu credeam că TVR (fiind plătit din banii noștri) este gratuit și se difuzează liber pe toate căile posibile: terestru, satelit, cablu și internet. Din cât se vede, m-am înșelat.
Care-o fi explicația? Aș fi și eu curios s-o aflu.
Blog Geocer 
Derniers commentaires